„850.000 de persoane sunt falite în România” Interviu cu Gheorghe Piperea despre falimentul personal

25 iun, 00:04 | Mihai Baniţă | ECONOMICA.net

ECONOMICA.NET a vorbit cu avocatul Gheorghe Piperea, autorul proiectului de lege privind insolvenţa persoanelor fizice, despre ce înseamnă falimentul personal, ce îşi propune el să facă, de este nevoie de o astfel de lege în România, de ce este respinsă de către politicieni, bancheri şi FMI şi despre şanele ca ea să fie aprobată în perioada următoare, având în vedere că actuala putere a susţinut iniţiativa în Senat.

Comenteaza

Gheorghe Piperea
Foto: incomemagazine.ro

ECONOMICA.NET Ce îşi propune să facă legea falimentului personal, cum este procedura insolvenţei pe care propus-o, şi de unde v-aţi inspirat la redactarea ei?

Gheorghe Piperea: Proiectul legii insolvenţei particularilor e adoptat în senat în 2010, cu o majoritate confortabilă, din păcate nu a ajuns să fie discutat în Camera Deputaţilor pentru că a intervenit cotractul cu FMI, de la început FMI a impus Guvernului să nu susţină această lege. Pentru că în toamna asta este campanie electorală, cu siguranţă nu are şanse să fie luat în discuţie în acest an, probabil anul următor.

Ca model de inspiraţie, în principiu este vorba despre modelul american, din Codul comercial uniform, Capitolul 12, care se referă la personal bankruptcy, reglementare care permite persoanelor particulare care se află în situaţie de supraîndatorare sau nu pot să îşi plătească datoriile să se pună sub protecţia tribunalului, chiar dacă este de bună sau de rea credinţă. În America, la fel ca la noi, cei mai mulţi oameni sunt de bună credinţă, există şi escroci, dar numărul este infim, cam 1% din cei un milion de americani care au intrat în faliment din 2008 până acum sunt faliţi frauduloşi, restul sunt faliţi scuzabili, şi eligibili pentru aceea formulă care este tipic americană – discharge, adică iertarea de datorie – care are consecinţa că tot ceea ce nu se poate acoperi din procedurile de restructurare sau bankruptcy se şterge. Dacă e vorba de faliment scuzabil, se dă dreptul la o a doua şansă – acel fresh new start – care îl repune în postura de a se împrumuta din nou la bănci, de a lua un leasing etc.

Modelul nu e numai cel al SUA, ci şi legislaţia din ţări precum Marea Britanie, Germania, Franţa. De fapt, la bază, toate ţările au modele de inspiraţie americană, pentru că de acolo vine legea.

Băncile s-au temut foarte mult de acest discharge. Nu au făcut lobby către Parlament, sunt convins că cei mai mulţi parlamentari nici nu au înţeles de fapt ce e cu această lege, am convingerea că cei mai mulţi au votat pentru că aşa li s-a spus. S-a făcut lobby către FMI, care nici el nu are o poziţie coerentă pe această temă, pentru că atunci când s-a pus problema unui personal bankruptcy în Ungaria, FMI nu s-a opus, în timp ce în România s-a opus.

Mai mult, am văzut că FMI a propus acum Ungariei un nou model de lege în care există mai mulă protecţie pentru debitor, la fel şi pentru Letonia, Lituania… Totuşi, cum funcţionează? Am luat un credit pentru casă, rata lunară este prea mare şi nu pot să o plătesc, ce se întâmplă în acest caz dacă legea se aprobă?

Sunt două opţiuni. Ori restructurare, care se întâmplă acum în afara Tribunalului şi înseamnă îngheţarea ratelor, reeşalonare, îngheţarea ratelor pe un an, doi, trei. O relaxare a condiţiilor.

A doua variantă este falimentul şi va fi cea mai importantă, numeric vorbind. Pentru că sunt şomeri, sunt oameni care nu mai au venituri. Falimentul personal e un pic diferit de cel al coporaţiilor, pentru că există anumite bunuri care nu pot fi vândute: de exemplu bunurile necesare pentru efectuarea profesiei – cum este în cazul medicilor. Nu poate să fie omul evacuat din casă, împreună cu familia, chiar dacă acea casă se va vinde, cel puţin pentru o perioadă. Acele bunuri care sunt sesizabile, se execută silit, sunt lichidate în faliment şi sumele rezultate se duc la creditori, restul creanţei neacoperite urmând să se şteargă. Asta nu înseamnă că se face un cadou debitorului. Unu, pentru că acolo unde nu este faliment scuzabil nu se şterge nicio datorie şi este urmărit până în pânzele albe debitorul. Mai mult, sancţiunile din lege sunt extrem de dure – e de necrezut ce se întâmplă, nu s-a uitat nimeni la aceste sancţiuni – practic, respectivul este mort din punct de vedere civil: nu mai poate să fie fondator de firme, manager de firme, nu mai poate să exercite o profesie, să se împrumute la bănci, să ia un leasing, să facă un card de debit timp de 7 ani de zile până se închide falimentul nescuzabil.

Şi la falimentul scuzabil, unde operează acest discharge, este surprinzător pentru mine că nu s-a observat efectul acesta: în momentul în care se şterge acea creanţă, pe care tu ca bancă nu ai cum să o recuperezi orice ai face, oricâte executări silite ai face 20 de ani de acum încolo. Ştergerea acestei datorii îţi permite ţie ca bancă să scoţi din contabilitate această creanţă care înseamnă un cost enorm, un provizion cu titlul de 100% din creanţă. Când se declară acest discharge, banca poate să îşi elibereze provizionul. La furnizori, aceştia îşi pot recupera de la stat TVA aferentă pentru facturile eliberate şi neîncasate.

Noi avem faliţi în România, sunt peste 850.000 de persoane falite, dar nu au posibilitatea să se pună sub protecţia Tribunalului, şi nici creditorii lor nu au aceste facilităţi fiscale sau contabile.

Asta este ciudăţenia reacţiei mediului bancar faţă de aceste lucruri. De ce francezii, germanii, olandezii au acceptat o astfel de reglementare? Cred că fraierii suntem noi. Este favorabil în primul rând creditorilor. Executarea silită este haotică, dezordonată şi nu duce la recuperarea creanţei de către bănci – debitorul poate să îşi ascundă din bunuri. În faliment, lichidarea bunurilor este ordonată, sub supravegherea administratorului judiciar şi a judecătorului sindic. Dacă debitorul încearcă să îşi ascundă din bunuri şi acestea se întorc în patrimoniul lui în următorii trei ani, acestea vor fi lichidate.

Domnul Steven van Groningen, care are o astfel de lege la el în Olanda, spunea în 2010 că nu este momentul pentru o astfel de lege în România, nu că nu e bună, nu că e nu e necesară, ci că românii au tendinţa să nu plătească la bănci, românii sunt cam hoţi, aşa, în general. Nu spunea că, în perioada cât a fost boom-ul imobiliar, românii nu numai că nu au fost hoţi şi escroci, ci au creat băncilor nişte profituri de peste 80% în unele cazuri. Din cei care nu îşi mai pot plăti acum ratele la bănci, probabil că 1% o fac pentru că nu vor, restul sunt în şomaj, în fel de fel de situaţii. Nu spunea că atunci când un român din acesta mergea la bancă să ia un credit, banca îi calcula un scoring. Prin 2007 se ridicase la 70% procentul de îndatorarea din salariu, şi marea şmecherie de atunci, care se întoarce acum împotriva băncilor, era că scoringul nu se calcula la rata normală a creditului, ci la rata promoţională din primul an. S-a ajuns să se descopere în unele cazuri că rata era la 110% din venituri, asta la nivelul salariului din 2008. Apoi în 2010, când s-au redus salariile, aceasta a ajuns la 140%. Cine este escrocul aici?

Dar oare nu le e frică de faptul că sunt foarte mulţi care sunt underwater cu ipotecile, cum se spune în America, şi au cumpărat cu 120.000 de euro un apartament care valorează acum 60.000 că o să fugă de rata imensă şi o să le lase…

…O să le lase băncilor şi o să zică: luaţi şi spălaţi-vă pe cap pe ele. Da, le e frică şi de asta.Dar le mai este frică de un lucru. Unu, în procedurile acestea de insolvenţă se va descoperi en gros această chestie cu scoringul, prin care au păcălit Banca Naţională – care s-a lăsat şi ea păcălită. Şi se va mai descoperi că ipotecile au fost supraevaluate. Deşi ele costau 10 lei, pentru că Becali plătea 12 lei, se zicea: uite cât plăteşte Becali, deci e 12 lei. Se făceau măsurători ochiometrice: cât are apartamentul? 70 de metri pătraţi? Pune şi tu 75. Cât e preţul în zonă? 1.000 euro/mp? Pune şi tu 1.200. Acest evaluator, agreat de bancă, se ducea cu raportul şi îşi lua un onorariu de succes. În procedurile de insolvenţă se va vedea cât de mult s-a exagerat cu această evaluare – la fel cum se întâmplă acum în procedurile pentru coporate. În afară de diferenţa de evaluare obişnuită – este evident că un teren nu poate să mai coste acum cât în 2008. Dar se va vedea că în realitate şi suta aia de lei de la care s-a pornit în 2008 la evaluarea unui imobil trebuia să fie de fapt 80 de lei, pentru că imobilul era supraevaluat. Acesta este încă un motiv de care se teme, probabil, sistemul bancar de această lege: transparenţa.

Letonia are falimentul personal scris de FMI, care s-a dus cu asistenţă tehnică şi a făcut legea mult mai flexibilă. Letonii au avut o prăbuşire a sistemului bancar, a dat faliment echivalentul BRD de la ei din ţară – a doua bancă din sistem -, rata creditelor neperformante explodaseră, au avut o contracţie economică şi mai mare decât e noastră. Totuşi, cum la ei s-a putut aproba o astfel de lege, într-o situaţie mult mai gravă decât a noastră?

Păi, şi la unguri este la fel. Au o situaţie economică mai proastă decât a noastră. Noi nici nu ştim dacă suntem în recesiune sau nu… Suntem noi mai hoţi decât ungurii, decât letonii, decât olandezii? Oare?

Spuneam că nu pot să înţeleg poziţia FMI. I-am întrebat de ce fac asta şi nu au vrut să comenteze. Nu există caz în toată Europa unde FMI să se opună acestei legi.

Am făcut o lege cu toate detaliile, e aprobată de Senat. Dar Guvernul României a spus: să trăiţi, stăpâne! Sunt curios ce face actualul Guvern. Pentru că în Senat, PSD şi PNL au dat cele mai multe voturi, puteau să fie şi voturile de la PDL, dar nu erau în sală. Când am întrebat în 2010 şi în 2011 pe diverse persoane din Parlament care sunt acum la putere de soarta acestei legi spuneau că o vor aproba când vor veni la guvernare. Nevoia de aprobare a acestei reglementări este de o maximă urgenţă. Dar nu cred că se va întâmpla până în 2013.

Premierul ar putea să iasă şi să spună că FMI a susţinut această lege în toată Europa, deci nu vedem niciun motiv să se oprească la noi…

Premierul ar putea să spună că în 2010 a existat o „justificare” economică să se oprească această lege. Dar nu mai suntem în 2010, suntem în 2012. Oamenii sunt din ce în ce mai mult într-o situaţie delicată, la fel şi băncile. Suntem într-un cerc vicios. Dacă nu există finalul acesta al falimentului pentru persoanele fizice, practic nu faci altceva decât să rostogoleşti la nesfârşit nişte culpabilităţi, nişte vinovăţii, nu se ajunge nicăieri… Din acest cerc vicios se va ieşi doar atunci când o persoană fizică va intra în faliment, când o bancă va intra în faliment. Pentru că sistemul trebuie să aibă această şansă să se corecteze. Atunci când apa din lacul de acumulare este mult prea mare şi ameninţă să rupă stăvilarul se aplică principiul deversării controlate, se goleşte într-o anumită măsură lacul, ca să nu fie presiunea prea mare pe stăvilar, să nu se producă o catastrofă. Localităţile foarte apropiate sunt sacrificate de deversarea controlată, dar dacă nu o faci ajungi la catastrofă. Aşa şi cu sistemul, cu băncile, dacă încerci să ţii totul sub control, să nu laşi nici una să falimenteze, oricâte greşeli a făcut, atunci ajungi la catastrofă. De ce să plătească tot sistemul bancar pentru greşelile unor bănci, de ce să plătească deponenţii? În Statele Unite s-a aplicat acest principiu al deversării controlate, spre deosebire de Europa. Ei au învăţat că falimentul este un medicament pentru economie şi o tragedie doar pentru cel care dă faliment.

Sursa: economica.rtv.net

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s