Decizie irevocabila_Dosar 3439/296/2010

http://portal.just.ro/InstantaDosar.aspx?idInstitutie=83&d=Mjk2MDAwMDAwMDAwNDA0OTA*

Cod operator nr. 11276

Dosar nr. 3439/296/2010

 

R O M Â N I A

 

TRIBUNALUL SATU MARE

TRIBUNALUL,

DELIBERÂND:

Asupra recursului de faţă, constată următoarele;

Prin sentinţa civilă nr.4445/07.07.2010 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr.3439/296/2010, s-a admis acţiunea civila formulata de reclamanţii RUBA CĂLIN SILVIU şi RUBA MARIA GEORGETA, domiciliaţi în Satu Mare, str. XXX nr.X în contradictoriu cu pârâta SC VOLKSBANK ROMÂNIA SA, cu sediul in Bucureşti, Sos. Minai Bravu nr. 171, sector 2, înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. J40/58/2000, cod unic de înregistrare 12564356, Registrul Bancar nr. RB-PJR-048/1 d (34.200D, cont 371134000 deschis la BNR – Centrala, reprezentată legal prin Costin Sebastian-Ciprian, in calitate de director Sucursala Satu Mare si Tasi Zoltan Kalman, în calitate de administrator cont Sucursala Satu Mare, cu sediul în Satu Mare, P-ţa Libertăţii nr. 10 si în consecinţă:

S-a constatat ca fiind abuziva clauza prevăzuta la punctul 3 litera d din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr.0120082/IJ/24.08.2007 privind majorarea dobânzii fixe de la 5,95% p.a. la 7,45% p.a. si s-a dispus înlăturarea ei.

S-a dispus restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda iniţiala, in cuantum de 119 euro si dobânda majorată încasată de pârâtă în perioada 15.10.2007-15.04.2010.

S-a constatat ca fiind abuziva clauza prevăzuta la pct. 3.5 din condiţiile generale si pct. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind perceperea comisionului de risc si s-a dispus înlăturarea ei.

S-a dispus restituirea sumei reprezentând comision de risc achitat de reclamanţi până la data de 15.06.2010. 

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale convenţiei de credit menţionate.

A fost obligată pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditului cu respectarea dobânzii contractuale de 5,95% p.a. si fără perceperea comisionului de risc şi de asemenea a fost obligată pârâta să achite reclamanţilor daune în cuantum egal cu daunele materiale stabilite mai sus; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data 24.08.2007 între părţi se încheie convenţia de credit nr. 0120082/IJ alcătuită din Condiţii Speciale si Condiţii Generale.

Reclamanţii au solicitat să se constate ca fiind abuzive două din clauzele acestei convenţii: posibilitatea modificării dobânzii fixe si perceperea unui comision de risc.

Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit acestei directive sunt definite la art.2 noţiunile de ,,condiţii inechitabile; consumator; vânzător sau furnizor,,.

Art.3 arată că o condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Se consideră întotdeauna că o condiţie care nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero Curtea de Justiţie,  Hotărârea pronunţată la 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikné Győrfi).

Legat de incidenta disp.art.4 din Legea 193/2000, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art.1 alin. 3 din se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. La alin. 2 se arata ca o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Contractul încheiat de părţi este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe dintre el si alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte.

Prin urmare acest contract si clauzele lui nu au fost negociate de către părţi, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 Cod civil.

În cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-a introdus la art. 3 lit. a date referitoare la dobânda si se arată că, dobânda curentă este e 5,95 % pe an, cu menţiunea ca dobândă este fixă. În continuare, deşi vorbeşte de o dobânda fixă, se arată că banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente in cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Începând cu data de 15.10.2007 parata a modificat aceasta dobândă la 7,45 % pe an si a comunicat acest lucru reclamanţilor. Acest lucru l-a făcut însă fără să dea nici o explicaţie, fără sa informeze în mod transparent şi complet consumatorul cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură. Nici in contract nu s-a prevăzut un element clar, un criteriu concret care să îi permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii, ceea ce înseamnă ca modificarea este lăsată la aprecierea paratei. Clauza nu este raportata la un indicator precis, individualizat ci se face referire generic la ,,apariţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetara,,. Prin urmare clauza este interpretata doar in favoarea băncii si intereselor acesteia, iar consumatorul nu are nici măcar posibilitatea de a verifica daca majorarea este necesara, este reala sau proporţională cu ,,schimbarea,,.

Pârâta a recunoscut prin întâmpinare că a realizat aceasta majorare iar in apărare a arătat că a avut un motiv întemeiat, ca a acţionat cu buna credinţa de vreme ce majorarea costurilor contractuale este fundamentata din punct de vedere economic si contractual; ca nu avea obligaţia de a-i notifica pe împrumutaţi in legătura cu majorarea dobânzii dar a făcut totuşi acest lucru, împrumutaţilor modificarea intervenita, ca este de notorietate faptul ca băncile folosesc contracte tipizate cu clauze nenegociabile, pe care clientul, după informare, poate accepta sau nu încheierea contractelor.

Nici in cadrul întâmpinării nu s-a explicat de ce s-a aplicat aceasta majorare, care sunt motivele care au dus la acest lucru, dar se face referire la existenta unor costuri de refinanţare. Nu se poate nega faptul ca evoluţia pieţii a suferit modificări substanţiale, in sens negativ, dar pârâta nu poate unilateral să treacă la modificarea unei clauze contractuale. Atunci când părţile au încheiat contractul reclamanţii au ştiut că există o dobândă fixă, au avut o clauza previzibila pe care s-au bazat, care insa a fost modificata unilateral. În condiţiile în care banca a definit in contract alţi termeni, dintre care unii de notorietate (de ex, „USD, Dolari”) putea sa indice ce se înţelege prin „schimbări semnificative pe piaţa monetară”.

De altfel, la 21.04.2010, deci după promovarea acţiunii, pârâta a comunicat clienţilor intenţia să de revenire la rata iniţială a dobânzii curente, urmând să se încheie un act adiţional in acest sens, deşi nu a considerat necesar să facă acelaşi lucru atunci când a ridicat-o.

Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.).

În consecinţă, instanţa a reţinut că art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. 0120082/IJ reprezintă o clauză ce încălcă drepturile consumatorilor care au intrat în raporturi contractuale cu pârâta în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă.

Prin urmare instanţa a admis cererea reclamanţilor privind acest capăt de cerere, a constatat nulitatea acestei clauze si a dispus restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda iniţială si dobânda majorată încasată în perioada 15.10.2007-15.04.2010.

Referitor la comisionul de risc perceput instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit secţiunii 3 pct. 5 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit “pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toata perioada creditului, modul de calcul si scadenta acestuia se stabilesc in Condiţiile Speciale.” Punctul 5 lit. a din Condiţiile Speciale ale convenţiei prevede “comision de 0,125%  aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenţiei de credit”.

Deşi exista doar o ,,posibilitate,, acest comision a fost aplicat, fără să se arate in funcţie de ce a fost stabilit, de ce totuşi s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garanţiile imobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situaţia neproducerii riscului sau daca se poate restitui in anumite situaţii.

Prin această clauză, care datorită modului în care este formulată si percepută, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision.

Nu au putut fi primite apărările pârâtei potrivit cărora contractul este legea părţilor, deci reclamanţii nu trebuiau să îl încheie dacă nu erau de acord si nici să achite comisionul pe parcurs. Realitatea este că reclamanţii, care si celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut alta posibilitatea, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în bloc condiţiile prestabilite de banca. Acest lucru nu înseamnă însă că nu pot să se adreseze pe parcurs unei instanţe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat aceasta problema, fiind impuse băncilor condiţii noi si conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE iar in prezent banca a eliminat acest comision.

Prin urmare instanţa, apreciind că si această clauză este abuzivă, nefiind lămurit înţelesul comisionului nici măcar pe parcursul procesului, a admis acţiunea si pentru acest capăt de cerere. În consecinţă s-a reţinut că la pct. 3.5 din condiţiile generale si pct.5 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc ale Convenţiei de credit nr. 0120082/IJ reprezintă o clauză ce încălcă drepturile consumatorilor, a anulat aceasta clauza si a dispus restituirea sumei reprezentând comision de risc achitata pana la data de 15.06.2010.

Reclamanţii au mai solicitat si obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum egal cu daunele materiale solicitate.

Aşa cum rezulta din analiza de mai sus, prin inserarea clauzelor abuzive si prin aplicarea lor potrivit propriilor interpretări, fără să se acorde vreo justificare                         reclamanţilor, se creează un prejudiciu acestora. Aşa cum au arătat si reclamanţii, conform disp.art.970 Cod civil convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. Nerespectarea acestui principiu poate fi sancţionat prin obligarea  pârâtei la plata de daune morale, care au caracter de despăgubiri pentru reclamanţi si un rol sancţionator pentru pârâtă.

Prin urmare a admis cererea reclamanţilor.

În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa a reţinut că art. 5 lit. f. din Condiţiile Speciale, raportate la art. 3.11 din Condiţiile Generale nu va mai produce efecte asupra consumatorului. Având în vedere că după eliminarea acestui articol contractul mai poate continua şi reţinând şi faptul că reclamanţii nu au înţeles să renunţe la el, instanţa a menţinut celelalte dispoziţii ale convenţiei de credit menţionate.

Fără cheltuieli de judecată nefiind dovedite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal recurenta SC VOLKSBANK ROMANIA SA Bucureşti solicitând admiterea acestuia şi pe cale de consecinţă modificarea hotărârii atacate.

În motivare arată că instanţa de fond a dispus admiterea acţiunii, în sensul constatării clauzelor abuzive de la art.3 lit.d, art.5 lit.a din condiţii speciale, restituirea către reclamanţi a sumelor aferente aplicării articolelor mai sus-mentionate si plata la daune morale către aceştia printr-o sentinţă dată cu încălcarea legii.

Astfel, arată că instanţa de fond a apreciat in mod greşit si netemeinic, fără a face aplicarea unor principii de baza ale dreptului procesual civil, ca fiind întemeiată acţiunea formulată de către reclamanţi. Astfel, în pronunţarea sentinţei instanţa de fond a nesocotit:

Principiul rolului activ (consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. 5 C.pr.civ.).

Precizează că manifestarea rolului activ implica cercetarea cu atenţie si in detaliu precum si coroborarea de către instanţa a tuturor probelor aflate la dosarul cauzei. Or, după cum se poate observa din cuprinsul dispozitivului sentinţei recurate, instanţa:

a. porneşte de la o premisa greşită în sensul că aceasta reţine că dobânda de 5,95% ar fi o dobânda fixă pe toată perioada de derulare a contractului, or niciunde in cuprinsul Convenţiei de credit nu se precizează ca dobânda este fixa pe toata perioada de derulare a creditului: este o dobânda fixa, dar nu pe toata perioada contractuala, care spre deosebire de dobânda variabila, nu se modifica lunar/trimestrial, ci se procedează la majorarea ratei dobânzii fixe atunci când nivelul dobânzii stabilit in cuprinsul Convenţiei ajunge sa fie inferior limitelor acceptabile: mai mult decât atât, ar fi contrar oricăror principii de funcţionare a unei instituţii bancare de a stabili in cadrul unui contract de împrumut o dobânda fixă pe toată durata de derulare a contractului având în vedere durata lungă pentru care s-a încheiat convenţia de credit (20 de ani);

b. reţine în mod greşit că banca a informat clientul despre majorarea dobânzii curente fără a oferi explicaţii si “fără sa informeze in mod transparent si complet consumatorul cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsura”, si “nici în cadrul întâmpinării nu s-a explicat de ce s-a aplicat aceasta majorare (…), dar se face referire la existenţa unor costuri de refinanţare” or atât în cadrul notificării, cât si în cadrul întâmpinării banca a explicat, ca având în vedere:

-  pe de o parte, ca pentru obţinerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienţii săi banca suporta anumite costuri de refinanţare, costuri care au fost influenţate in sens ascendent de creşterea Euribor,

-   iar pe de altă parte, banca suporta costurile cu creditele acordate către clienţii săi;

-  ca diferenţa dintre costurile de refinanţare suportate de bancă si costurile cu creditele acordate clienţilor săi trebuie sa fie întotdeauna pozitiva, pentru ca banca sa obţină profit (condiţie esenţiala pentru existenta oricărei societăţi comerciale),

Rezultă că din analizele efectuate la nivelul băncii, s-a impus o creştere cu 1,5% a ratei dobânzii curente la creditelor acordate in moneda europeana.

c. deşi recunoaşte că “evoluţia pieţei financiare a suferit modificări substanţiale” în ultimii ani, totuşi concluzionează că banca nu putea modifica unilateral rata dobânzii, or:

- niciodată un consumator (care va avea o atitudine subiectiva din perspectiva lui de consumator de servicii) nu ar accepta o revizuire in sens crescător si niciodată motivele invocate de furnizorul de servicii nu ar suficiente, prin urmare stabilitatea unui sistem bancar (care are ca activitate principala creditarea pe termen lung si in care se impune revizuirea anumitor costuri in funcţie de fluctuaţiile înregistrate în piaţa monetara, si aşa cum s-a observat, în ultimii ani s-au înregistrat fluctuaţii semnificative atât în sens crescător, cât si în sens descrescător) nu poate fi lăsată   la bunăvoinţa/înţelegerea consumatorului de a accepta revizuirea ratei dobânzii;

- mai mult decât atât, legea (193/2000) in vigoare la data încheierii contractului, cat si la data majorării dobânzii, permitea furnizorului de servicii financiare de a modifica in mod unilateral costurile contractului, chiar si fără o notificare prealabila, pentru motive întemeiate (motive întemeiate care au fost explicate in rândurile de mai sus pct.b) • “sunt valabile si acceptate clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivaţie întemeiată”;

d. referitor la afirmaţia instanţei conform căreia la momentul majorării dobânzii banca nu a procedat la încheierea unui act adiţional spre deosebire de momentul când banca a decis diminuarea dobânzii, facem următoarea observaţie:

-  aşa cum s-a învederat anterior la pct.c, la momentul majorării dobânzii legea permitea modificarea ratei dobânzii curente in mod unilateral din partea furnizorului de servicii,

- spre deosebire de momentul diminuării dobânzii, când era in vigoare OG 21/1992 completata cu dispoziţiile OUG 174/2008, care prevăd conform art.9 ind.3 lit.h – “sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional acceptat de consumator;

e. în ceea ce priveşte perceperea comisionului de risc, instanţa reţine în mod greşit ca este o clauza abuziva pentru lipsa negocierii cu consumatorii a acestei clauze, având in vedere ca legea 193/2000 – art.4 alin.1 cere sa fie îndeplinita condiţia existentei unui dezechilibru semnificativ in detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe, or acest cost contractual a fost stabilit atât sub aspectul valorii • procentual, cat si sub aspectul duratei • pe toata perioada de derulare a contractului, încă de la data încheierii Convenţiei nesuferind nicio modificare;

f. mai mult decât atât, instanţa argumentează caracterul abuziv al acestui comision făcând referire in plus   si la OUG 50/09.06.2010, or niciuna dintre părţi nu a invocat dispoziţiile acestei ordonanţe si nici nu avea cum, atâta vreme cât ordonanţa a intrat in vigoare ulterior, la câteva luni, introducerii cererii de chemare in judecata; faptul ca la acest moment este in vigoare ordonanţa, nu poate avea relevanţă în acest dosar, atâta vreme cat in cuprinsul acesteia este reglementata o perioada de timp (90 zile de la data intrării in vigoare) în cadrul căreia instituţiile financiare să se conformeze cu dispoziţiile ordonanţei;

g. în ceea ce priveşte acordarea de daune morale, în primul rând, solicită se observe că nici reclamanţii si nici instanţa de fond nu a motivat in drept sau in fapt solicitarea acordării unor astfel de daune;

h. consideră că instanţa a apreciat in mod greşit si a evaluat in mod greşit aşa-zisele prejudicii materiale aduse clienţilor de către banca, având in vedere faptul ca daunele morale sunt consecinţe de natura nepatrimoniala cauzata persoanei printr-o fapta ilicita culpabila, constând in atingeri aduse personalităţii sale fizice, psihice si sociale, or in situaţia de faţă, clienţii nu au făcut dovada unei astfel de atingeri aduse personalităţii lor;

i. prin perceperea comisionului de risc, si majorarea dobânzii, nu se poate retine că li s-a adus clienţilor vreo atingere unui drept personal nepatrimonial cu atât mai mult cu cât, la acordarea împrumutului se are in vedere ca rata lunara achitata de clienţi sa nu depăşească un anumit prag din veniturile prezentate de clienţi, astfel încât să nu fie afectate celelalte cheltuieli curente si ocazionale suportate de aceştia; prin urmare, apreciază că într-o astfel de situaţie nu sunt îndeplinite condiţiile acordării de daune morale, si cu atât mai mult, cu cat consumatorii s-au sesizat cu mult după data încheierii Convenţiei, respectiv majorării dobânzii, si nu ca urmare a unei suferinţe proprii, ci ca urmare a unei publicităţi intens mediatizata pe acest subiect al clauzelor abuzive cuprinse in contractele bancare;

j. nu în ultimul rând, apreciază că în ceea ce priveşte acordarea de daune morale, instanţa a dat dovada de exces de zel, având în vedere probabil si statutul profesional al consumatoarei;

2. Referitor la principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei (consacrat de dispoziţiile legii fundamentale si de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara), arată că încălcarea acestui principiu este materializată prin faptul că instanţa nu a ţinut cont că recurenta este o societate înfiinţată conform prevederilor din Legea privind societăţile comerciale nr. 31/1990, in vederea efectuării de acte de comerţ si in scopul de obţinerii de profit – condiţie esenţiala pentru existenta oricărei societăţi comerciale.

3. De asemenea, privitor la principiul dreptului la un proces echitabil (consacrat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor), arată recurenta că încălcarea acestui principiu este materializata prin faptul ca deşi instanţa de fond, in exercitarea atribuţiilor sale legale, ar fi trebuit sa manifeste o atitudine imparţiala, caracterizata prin aprecierea nediscriminatorie si fundamentata a tuturor aspectelor cauzei, în fapt:

(i) nu a luat în considerare chiar prevederile exprese ale Convenţiei de credit semnata si acceptata de către împrumutaţi, care prevăd in mod expres:

-dreptul Băncii de a revizui rata dobânzii curente, drept ce este prevăzut in Condiţiile speciale ale Convenţiei la pct.3 lit. d : „Data ajustării dobânzii: banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente in cazul intervenirii unor schimbări semnificative, comunicând împrumutatului noua rata a dobânzii astfel modificata.”;

-perceperea comisionului de risc atât in condiţiile speciale, cât si in condiţiile generale ale Convenţiei perioada de derulare a contractului conform: art.5 lit.a din condiţii speciale: “0.125%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit; art..3.5 din condiţii generale: “Pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului;”.

(ii) nu s-a luat în considerare niciun argument prezentat de recurentă atât în cadrul întâmpinării, cât si în cadrul notelor scrise depuse la dosar, privind justificarea perceperii comisionului de risc; nu a motivat de ce „înţelesul comisionului nici măcar pe parcursul procesului nu a fost lămurit”, în condiţiile în care banca a oferit suficiente explicaţii/motive pentru perceperea acestui comision;

(iii) nu s-a ţinut cont de faptul că Banca, ca urmare a evoluţiei indicilor de referinţa care au înregistrat o descreştere continuă, a procedat începând cu data de 23.04.2010 la notificarea tuturor clienţilor, ocazie cu care au fost înştiinţaţi de faptul că se va proceda la diminuarea ratei dobânzii curente începând cu prima scadenta următoare zilei de 1 aprilie, astfel ca prevederea de la art.3 lit.d acţionează atât în sens crescător, cât si în sens descrescător;

Coroborând toate aspectele precizate mai sus, arată recurenta, rezultă fără putinţă de tăgada faptul că instanţa de fond a adoptat o atitudine în mod netemeinic părtinitoare faţă de reclamanţi si în mod nelegal defavorabilă recurentei.

În ceea ce priveşte fondul cauzei arată recurentă că îşi menţine toate motivele de drept si de fapt invocate în faţa primei instanţe atât în cuprinsul întâmpinării, cât si în cuprinsul notelor scrise completatoare.

În drept invocă dispoziţiile art. 300 alin. 1 Cod de procedură civilă, art. 34 alin.2 din OG nr.2/2001, art. 304 alin. 9 Cod de procedură civilă, art. 3041 Cod de procedură civilă, art. 312 Cod de procedură civilă.

Prin notele scrise şi depuse la dosarul cauzei recurenta mai arată că prin cererea de chemare in judecata, partea adversa a solicitat instanţei si restituirea sumelor plătite in contul comisionului de risc si diferenţei de dobânda.

Astfel, solicită a se observa că admiterea acestei acţiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligaţia împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligaţia împrumutatorului de a lasă la dispoziţia celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurata de cealaltă parte.

Precizează că această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel cum un chiriaş nu poate restitui folosinţa de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinţei sumelor de bani puse la dispoziţie in schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc si a diferenţei de dobânda.

În situaţia în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabila, caracterizata juridic de îmbogăţirea fără justă cauză a împrumutaţilor. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăţi cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

Învederează că art.1 al Legii nr.193/2000 prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor si implicit recurentei în contractarea cu consumatorii. O expunere sistematica a acestora va uşura demersurile de a arăta modalitatea in care societatea recurentă, prin conduita din faza precontractuala, dar si din faza executării contractului de credit dedus analizei, a respectat obligaţiile legale. Aceste două obligaţii sunt: (a) obligaţia pozitiva de transparenta si (b) obligaţia negativa de a nu stipula clauze abuzive.

Precizează că instanţa de judecată urmează să observe că din punctul de vedere al structurării instrumentum-ului, contractul de credit încheiat între recurentă si împrumutat este împărţit în două secţiuni, cea a Condiţiilor speciale si cea a Condiţiilor generale, în corpul aceluiaşi contract cu precizarea esenţială ca primele clauze contractuale vizează preţul creditului, respectiv, dobânda anuala si spezele contractuale, tipul de comision perceput si cuantumul acestuia.

Condiţiile, în care atare speze sunt percepute, sunt reglementate în cuprinsul părţii speciale a contractului, iar clauza de referire trimite la definiţia spezelor si la clauza contractuala din partea generala ce reglementează vocaţia recurentei de a primi în schimbul activităţii desfăşurata respectivul preţ.

Precizează că textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. În completarea acestora, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, o lista gri conţinând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar in aprecierea cazului concret pot sa apară si ca nefiind abuzive.

Într-un atare context determinat de flexibilitatea si particularitatea fiecărei situaţii de fapt in parte, se impune aprecierea caracterului abuziv al clauzelor in funcţie de criteriu si nu exemplu. Doctrina a enumerat o serie de atare criterii, care ar trebui, de altfel, sa stea la baza analizei pe care instanţa însăşi urmează să o facă în aprecierea legalităţii clauzelor pe care împrumutatul le-a semnalat ca fiind abuzive.

Atare criterii au fost denumite totodată si teorii-remediu in cadrul sistemului de drept romanesc astfel încât prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr.193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat si atins un echilibru cu principiul libertăţii contractuale si al libertăţii de voinţă, spre exemplu: criteriul leziunii, criteriul bunei credinţe, criteriul echilibrului contractual.

Învederează că contractele de credit au fost asimilate în literatura noţiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard preformulaf” astfel cum menţionează actele comunitare in materia protecţiei consumatorului si cum a fost preluata expresia si de dispoziţiile art. 4 din Legea nr.193/2000.

În încercarea clarificării naturii juridice a contractului de adeziune, în literatură s-a impus în unanimitate concepţia care admite caracterul contractual ala acestuia, cu toate consecinţele ce deriva astfel. Astfel, deşi odată cu demitizarea autonomiei de voinţa s-a diminuat si rolul manifestării de voinţa, totuşi, consimţământul rămâne criteriul contractului.

Trăsătura comună a contractelor consta in procedura specifica de formare, în acordul de voinţe. Or, contractul de adeziune îndeplineşte acest criteriu fiind rezultatul unui acord de voinţe, chiar in lipsa negocierii, care oricum nu e de esenţa contractului. Forma tipizată a contractului deşi prezentată unui număr nelimitat de aderenţi, manifestările de voinţă distincte ale acestora vor naşte contracte diferite.

Prin urmare, chiar si atunci când raportam contractul de credit dedus judecăţii la definiţia neparticularizată a contractului de adeziune se ajunge la concluzia conform căreia manifestarea de voinţă a cocontractanţilor si legalitatea acesteia trebuie raportată la dispoziţiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimţământ.

Contractul de credit încheiat de recurentă cu împrumutatul este cu atât mai particularizat cu cât intervin elementele esenţiale de care instanţa urmează să ţină seama la soluţionarea prezentei cauze, respectiv condiţiile speciale si condiţiile Generale. Clauza art.5 lit.a a cărei anulare a fost solicitată este inclusă în Condiţiile speciale ale Contractului de credit. Consecinţe şi clauzele reglementate în secţiunea Condiţii speciale a contractului de credit încheiat de recurentă au fost negociate

Mai arată că creditul bancar este definit in doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadentei unei datorii, in schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum si la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de aceasta suma precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale, sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care incorporează o creanţa.

Riscul bancar este o noţiune inerenta activităţii de creditare care are la rândul sau sorginte economica si se transpune in variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanţie autonoma, cauţiune. Prin intermediul creditului, băncile îşi realizează funcţia esenţială de creaţie monetară, ce presupune emiterea unei cantităţi de moneda de cont a băncii care acorda creditul. Astfel, noţiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificaţii, in funcţie de diferite criterii de clasificare si pornind de la noţiunea de risc care in contextul comercial îmbracă forma unui pericol potenţial asupra unei operaţii comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligaţii comerciale. Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii, luând forme diverse în funcţie de planul specific respectivei componente a activităţii bancare.

Parte componentă a riscului operaţional reglementat la art.126 din OG nr.99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispoziţiilor legale sau reglementarilor interne.

Precizează că dispoziţiile art.3 alin.1 lit.g) din Normele Băncii Naţionale a României („BNR”) nr.17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia.

De asemenea arată că potrivit prevederilor art.175 din Regulamentul BNR nr.18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri si condiţiile de externalizare a activităţilor acestora:

„(1) La evaluarea riscului legal si a riscului reputaţional, instituţiile de credit trebuie sa ia in considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum si orice alte elemente care le pot afecta activitatea – de exemplu: publicitatea negativa, conformă sau nu cu realitatea, făcuta practicilor de afaceri si/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituţii de credit cauzata de afectarea grava a securităţii acesteia in urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului naţional; întâmpinarea de către clienţi a unor probleme in utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informaţii despre acestea si fără a cunoaşte procedurile de remediere a problemelor respective; necunoaşterea drepturilor si obligaţiilor părţilor unei tranzacţii de tip electronic banking.

(2) În vederea reducerii riscului legal si reputational, instituţiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienţilor pentru utilizarea noilor produse si servicii oferite, pentru cunoaşterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea si a modalităţilor de soluţionare a acestora”.

În vederea determinării si limitării riscului de credit, recurenta arată că are obligaţia de a clasifica creditele acordate in funcţie de performanţele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziţie contractuala referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanţata in funcţie de capacitatea acestuia de rambursare la scadenţă a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.

Prin urmare, arată recurenta, consacrarea contractuala a comisionului de risc reprezintă o clauza eminamente particularizata si negociata în funcţie de situaţia economica a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina recurentei incumbă obligaţia legală de a trasa politici de creditare care să includă condiţiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele ce doresc să intre în relaţii de afaceri cu recurenta.

De asemenea, recurenta citează şi art.4 din Legea nr.193/2000, arătând că prin acest text de lege au fost implementate dispoziţiile Directivei 93/13/CEE fiind o copie fidela a dispoziţiilor art. 3 din l Directiva, identificându-se cu uşurinţă condiţiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată in concreto de la caz la caz de către judecător ca fiind abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului.

Prin urmare, pentru ca instanţa să poată sancţiona conform dispoziţiilor legale o clauza ca fiind abuziva, aceasta trebuie, pe de o parte integranta dintr-un contract de adeziune si, pe de altă parte, sa fie excesiva, ţinând cont ca nici clauzele abuzive reprezintă instituţii inovatoare, ci pot fi circumscrise noţiunii de clauze excesive amintite si descrise anterior.

Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între recurentă si împrumutat reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplineşte niciuna dintre cele trei condiţii cumulative, după cum urmează clauza reglementată la art.5 lit.a din Convenţia de Credit a fost negociată; clauza reglementată la art.5 lit.a din Convenţia de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor şi Comisionul de risc – parte a preţului contractului. Consecinţe.

Mai arată recurenta faptul că odată informat, cumpărătorul in genere si consumatorul în particular nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înţelepte în raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situaţia financiară proprie prezenta sau viitoare si posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate-preţ care să corespundă criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.

Prin urmare, solicită a se observa că dispoziţiile prevăzute de Legea nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţa obligatorie, ci din contră, vine doar să particularizeze dispoziţiile generale aplicabile in rem si in personam. Tocmai de aceea criteriile în funcţie de care sunt analizate condiţiile în care poate fi oferită protecţie cumpărătorilor-consumatori trebuie să fie comune celor prin raportare la care se evaluează răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

Noţiunea de viciu ascuns nu este definită de către dispoziţiile Codului Civil in vigoare, fiind conturată la nivel doctrinal. Cu toate acestea, identifică un reper util în reglementarea din Noul Cod Civil, care prevede la art.1707 alin. (2) că „Este ascuns acel viciu care la data contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărător prudent si diligent fără a fi nevoie de asistenta de specialitate”.

Prin urmare, protecţia pe care Noul Cod Civil o oferă cumpărătorului este similară celei consacrate consumatorului prin Legea nr.193/2000 constând în obligaţia vânzătorului de a-l informa pe acesta din urma cu privire la elementele esenţiale ale bunului vândut. Or, obligaţia accesorie de plata a comisionului de risc reglementată în art.5 din Convenţia de Credit încheiată între recurentă si împrumutat nu poate fi considerată un viciu ascuns în raport de drepturile tranzacţionale pe calea creditării, acesta fiind clar exprimat atât în ceea ce priveşte cuantumul sau si obligaţia consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia corelativă dreptului recurentei de a-l percepe (Condiţii speciale), precum si în ceea ce priveşte contraprestaţia în schimbul căruia este datorat (Condiţiile Generale).

Raportarea urmează a fi făcută prin urmare la consumatorul mediu, care la art.2 lit. m) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeana privind protecţia consumatorului este definit ca fiind „consumatorul considerat ca fiind informat, atent si precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici”. Prin urmare, deşi protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijenţă în încercarea de a obţine foloase ce nu i se cuvin, altminteri devenind aplicabil adagiul nemo auditurpropria turpitudinem allegans.

Precizează că interpretarea de mai sus corespunde adevăratului rol al legii, care trebuie să fie cel de a „proteja contra fraudei altuia si nu de a dispensa consumatorii de uzul raţiunii.

Precizează că în cuprinsul pct. 3 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei se prevede (i) la lit. a): „Rata dobânzii curente” si (ii) la lit. d) „Data ajustării dobânzii: Banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente in cazul intervenirii unor schimbări semnificative, comunicând împrumutatului noua rata a dobânzii astfel modificata.” Având în vedere:

a)  dispoziţiile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi si consumatori (denumită în continuare “Legea”), potrivit cărora “O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva dacă (….) creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor”;

b)  dispoziţiile punctului 1 lit. a) din lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicata ca anexa la Lege, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care “dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivaţie întemeiata”.

c)  faptul ca pentru obţinerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienţii săi Banca suporta anumite costuri (costuri de refinanţare) ce sunt direct influenţabile de variaţiile indicilor monetari de referinţa;

d) faptul ca apariţia unei modificări semnificative a indicilor monetari de referinţa poate face ca valoarea acestor costuri sa depăşească un anumit nivel maxim acceptabil, din raţiuni economice si de buna funcţionare, pentru Bancă.

Rezultă fără putinţa de tăgada faptul ca posibilitatea majorării dobânzii, precum si motivele care ar justifica din punct de vedere economic această majorare, sunt fundamentate contractual si în mod expres permise de Legea nr.193/2000.

Mai mult decât atât, subliniază faptul că la art.3 lit.a din Condiţiile Speciale, s-a prevăzut o anumită rată a dobânzii – la art.3 lit.d din Condiţiile Speciale, se prevede perioada limitată până la care este aplicabil procentul iniţial, respectiv până la data apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Prin urmare, rata fixă stabilita iniţial este supusa unui termen, eveniment viitor si sigur, dar a cărui data exacta nu este cunoscută.

Învederează că din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit si in funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit, Banca este nevoita sa facă anumite cheltuieli. Într-o situaţie ideala, o bancă ar avea banii suficienţi pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le aduna de la clienţii săi.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoita să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie sa o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta, si de la o bancă la alta. Astfel cum în situaţia ideală, o bancă ar trebui să solicite si plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenţilor, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutator va trebui să acopere dobânda acordată deponenţilor acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piaţa interbancara va trebui să plătească un cost cel puţin egal cu dobânda aferenta Depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcţie de moneda creditului.

Subliniază că această rată a depozitelor, poate induce în eroare cu privire la costul real la banca este obligata să se împrumute.

Având în vedere premisele economice subliniate mai sus, în art.3 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, se prevede, pe de-o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art.3 lit.a) si, pe de altă parte, posibilitatea Băncii de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit. d).

Prin Condiţiile Speciale ale fiecărei Convenţii, părţile au stabilit un anumit tip de rata a dobânzii curente. Chiar si pentru situaţiile în care s-a stabilit o anumita rata a dobânzii prin art. 3 lit. a, aceasta nu urma să fie nemodificată pentru întreaga durata a Contractului de Credit (care este în medie de 25 de ani). Nicio instituţie de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care a va avea pentru un termen mediu de 25 de ani, evoluţiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte. Din această cauză a fost necesară introducerea unei alte clauze, in dispoziţia imediat următoare a Condiţiilor Speciale, art.3 lit.d, care să permită Băncii să adapteze această rată la variaţiile semnificative ale costurilor pieţei interbancare.

Precizează că Legea 193/2000 prevede două condiţii negative si una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativa poate conduce la constatarea existentei unei clauze abuzive: să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile pârtilor ca o consecinţa a abuzului, să nu fi fost negociată, să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Clauza cuprinsă în contractele de credit încheiate între recurentă şi împrumutaţi reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcţie de variaţiile semnificative de pe piaţa financiară, nu îndeplineşte niciuna dintre aceste condiţii cumulative, după cum urmează: clauza reglementată la art.3 lit. d din condiţiile speciale a fost negociată, clauza reglementata la art.3 lit.d din convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor; clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit.

În concluzie, pentru toate motivele de netemeinicie si nelegalitate enumerate în recursul formulat si inclusiv pentru toate aspectele ce ţin de fondul cauzei, greşit soluţionat de către prima instanţă, solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor, iar în subsidiar să se constate inadmisibilitatea capetelor de cerere 1, 3 şi 5 lin acţiune.

Faţă de probele de la dosar instanţa apreciază că recursul formulat de recurentă este neîntemeiat.

Din ansamblul probelor de la dosar rezultă că intimaţii reclamanţi Ruba Călin Silviu şi Ruba Maria Georgeta, au cerut în principal să se constate nulitatea clauzei abuzive prevăzute de pct.3 lit.d din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr.0120082/IJ/24082007 privind majorarea dobânzii fixe de la 5,95% p.a., şi cererile conexe acesteia pentru anulare şi restituirea sumelor plătite în plus în baza clauzelor astfel modificate.

Instanţa de fond a considerat că sunt abuzive clauzele prevăzute la pct.3 lit.d din condiţiile speciale şi prev.la pct.3.5 din condiţii generale şi pct.5 lit.a din condiţiile speciale şi a menţinut dispoziţiile restului contractului de credit.

Cu privire la motivele de recurs invocate de către recurenta SC VOLKSBANK ROMÂNIA SA instanţa apreciază că aceştia nu sunt întemeiate din mai multe motive.

În legătură cu aplicarea prevederilor art.3 lit.d, art.5 lit.a din condiţiile speciale, recurenta consideră că acestea au fost apreciate greşit cu încălcarea disp.art.129 alin.5c. Instanţa dimpotrivă apreciază că dobânda de 5,95 consideră de recurentă ca o dobândă variabilă şi care poate fi modificată în orice condiţii şi la orice sumă, este o clauză abuzivă, şi respectarea acesteia ar putea duce la insolvenţă parţială sau totală pe debitori. Nu este dovedită şi nu se poate dovedi, scăderea sub limita minimă acceptabilă a dobânzii întrucât dobânda este calculată în valută.

Recurenta mai invocă anumite motive personale ale unităţii bancare, ca anumite costuri legate de refinanţare, costuri cu credite şi scăderea diferenţei dintre creditor şi sumele încasate. Instanţa apreciază că aceste motive nu sunt întemeiate întrucât rata dobânzilor se analizează măcar pentru un termen mediu cât şi eventuala scădere a cererii pieţei, putându-se anticipa şi o eventuală scădere a creşterii cererii de credite. Chiar dacă din analizele băncii ar rezulta o scădere  a cifrei de afaceri, creşterea de 1,5% a ratei dobânzii poate avea efecte dezastruoase pentru beneficiarii creditelor, dacă sunt mai mari şi pe o perioadă îndelungată.

Într-adevăr beneficiarii creditelor nu sunt de acord cu urcarea creditelor însă nu se poate dovedi vreo pierdere în efecte catastrofale pentru recurentă prin menţinerea actualei limite a dobânzilor.

Cu privire la clauza de risc, într-adevăr au intrat în vigoare şi prevederi legale după introducerea acţiunii la instanţa de fond, însă aceasta nu poate să ducă la concluzia că nu s-a înregistrat un dezechilibru masiv în dauna consumatorului. Din analiza cuantumului acestui comision de risc rezultă că acest comision nu este în niciun fel justificat, banca neoferind explicaţii plauzibile instanţei şi o motivează sumar doar prin scăderea beneficiarilor şi a profitului, respectiv a numărului de clienţi şi a cifrei de afaceri, ceea ce nu este un motiv plauzibil pentru majorarea acestui comision.

Recurenta invocă două principii în faţa instanţei de recurs care nu ar fi fost respectate în faţa instanţei de fond, principiul egalităţii în faţa justiţiei, motiv pe care instanţa îl va respinge în sensul că drepturile procesuale ale părţilor s-au respectat integral prin admiterea tuturor probelor propuse de recurentul-pârât ca şi principiul unui proces echitabil şi a avut o atitudine imparţială, prevederile convenţiei de credit fiind interpretate în sensul aplicării echitabile ale sensului acestora şi înţelesului gramatical şi logic al prevederilor tuturor articolelor acestora.

Recurentei creditoare nu i se diminuează în niciun fel drepturile prevăzute de contract, intimaţii-reclamanţi fiind obligaţi în continuare la plata ratelor convenite, ca şi a comisioanelor aferente.

Faţă de cele de mai sus, instanţa în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă va respinge ca neîntemeiat recursul formulat.

Fără cheltuieli de judecată în recurs nefiind solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta SC VOLKSBANK ROMÂNIA SA, cu sediul în Bucureşti, str. Mihai Bravu, nr. 171-173, sector 2, împotriva sentinţei civile nr. 4445/07.07.2010 din dosar nr.7439/296/2010 al Judecătoriei Satu Mare în contradictoriu cu intimaţii RUBA CĂLIN SILVIU şi RUBA MARIA GEORGETA, domiciliaţi în Satu Mare, str. XXX nr.X, jud. Satu Mare.

Fără cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţa publică din 12.11.2010.

Preşedinte,                                       Judecător,                                 Judecător,

Mihaela Duţulescu                            Gelu Mihai Coman               Bela Csaba Munkacsi

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s